Golful ca un suflet

Eram la mare, în Grecia. Coboram de pe un munte  spre plajă. Nu se vedea marea printre copacii deși. Și la un moment dat, ea a apărut. Splendidă, albastră și turcoaz, verde și senină. Dar ceea ce m-a făcut să încremenesc a fost limpezimea ei. Deși eram sus, pe acea pantă a muntelui, vedeam adâncurile ei foarte clar. Soarele deslușea pentru privirea mea relieful cutat ascuns de perdeaua valurilor de apă. Ierburile se mișcau și ele stăpâne pe teritoriul lor, pietrele nu-și mai întunecau contururile. Ca și cum totul se revela cu sobrietate printr-o atmosferă ce-mi aducea totul în suflet. Și acum când scriu degetele se opresc din când în când, dar nu pentru că șovăie ci pentru că simt că mă cuprinde aceeași nemișcare de atunci. Gândește-te că brusc te-ai afla în fața a ceva extraordinar de măreț, copleșitor ca un gigant căruia îi ajungi până la glezne. Dar el nu te sperie; întreaga impresie pe care ți-o produce este condensată în uimire, minunare pentru că este o uriașă frumusețe. Și te simți mic, dar nu neimportant. Totul intră în tine. Și întreaga perspectivă se modifică. Ajungi tu însuți cât toată marea, dar nu doar atât. Începi să simți că acel colț de lume este îmbrățișat de restul cerului și de restul universului. Și atunci vezi cât de mare ești tu însuți și cum poți să cuprinzi totul doar prin admirație și contemplare. Acea mică plajă e ca un suflet. Golful rotund se înghesuie afectuos în coama dealului și a pădurii. Verdele apei se răsfiră printre stâncile malului și ajunge la copaci amestecându-se ca la începuturile creației. Albastrul mării se ridică și se regăsește tăcut în ceruri. Seninul, doar seninul mai vorbește. Și când îi auzi șoaptele simți că poți să mori chiar atunci și chiar acolo, întrepătruns cu frumusețea.  În fața acelei frumuseți nu mai ai cum să exiști tu. Ea umple totul.