„Într-o zi stăteam singur la primul etaj din casa unchiului meu. Eram într-o stare normală de sănătate. Rareori aveam vreo boală. Dormeam foarte adânc. Aşa că, în acea zi, eram singur şi nu aveam nici o problemă de sănătate. Dar o inconfundabilă şi neaşteptată frică de moarte m-a cuprins. Am simţit că urmează să mor. De ce am simţit aşa, nu poate fi explicat în nici un fel prin ceea ce am simţit în corp. Şi nici nu mi-am putut explica ulterior. Nu m-a preocupat să ştiu dacă frica era adânc înrădăcinată. Am simţit ”Voi muri acum” şi dintr-o dată au apărut gânduri legate de ce ar trebui să fac. Nu vroiam să consult doctori nici să întreb oameni în vîrstă sau prieteni. Am simţit că trebuie să rezolv singur situaţia.
Şocul fricii de moarte m-a făcut dintr-o dată introvertit sau interiorizat.
Mi-am spus în gând ” Acum moartea a venit. Ce înseamnă asta? Ce moare? Corpul moare. Dintr-o dată m-am comportat ca şi cum aş fi murit. Mi-am întins braţele şi le-am ţinut rigide ca şi cum ”rigor-mortis” s-ar fi instalat. Am imitat un cadavru pentru a da un character cât mai real investigării ulterioare.
Mi-am oprit respiraţia şi am ţinut gura închisă, presând buzele una de alta aşa încât nici un sunet să nu scape. Să nu rostesc cuvântul ”eu” şi nici un alt cuvânt. ”Bine,”mi-am spus, ”acest corp rigid e mort. Va fi dus la locul de incinerare şi va fi ars şi redus la cenuşă. Dar cu moartea acestui corp, mor şi eu? Este corpul acesta ”eu”? Acest corp este inert şi tăcut. Dar eu simt toată forţa personalităţii mele şi chiar sunetul ”eu” în interiorul meu – diferit de corp. Deci ”eu” sunt un spirit , ceva care transcende corpul. Corpul material moare, dar spiritul ce îl transcende nu poate fi atins de moarte. Aşa că eu sunt spirit nemuritor.”
Acestea toate nu au reprezentat un simplu proces intelectual, ci m-au străfulgerat ca adevărul cel viu, ceva ce am perceput imediat, aproape fără cuvinte. ”eu” era ceva foarte real, singurul aspect real din acea stare, iar toate activităţile conştiente care erau conectate cu corpul meu erau centrate în el. De atunci încolo”Eul”, sau Sinele meu, mi-a captat atenţia printr-o fascinaţie puternică. Frica de moarte a dispărut odată pentru totdeauna. Absorbţia în Sine a continuat din acel moment până acum. Alte gânduri pot să vină şi să plece ca notele diferite ale unui muzician, dar ”Eu” continuă ca nota fundamentală care acompaniază şi se combină cu toate celelalte note. Indiferent dacă corpul meu vorbeşte, merge sau face altceva, sunt mereu centrat în ”Eu”(atman, Sinele, Inima Spirituală, n.m).
Când stau cu membrele întinse şi refac mental scena morţii realizez cum corpul meu ar putea fi dus la incinerare şi totuşi eu voi trăi, o forţă, o poţi numi forţa atmic-ă (puterea lui atman) sau în oricare alt fel, înfloreşte în mine şi pune posesie pe mine. Astfel, datorită ei am fost renăscut şi am devenit un om nou.”
SimonaTrandafir
TANTRA MAHA VIDYA 